Preludiu (De la Jupiter). De la Jupiter să luăm începutul Muzelor: el este cel ce stă mai des pe buzele oamenilor, el care, cu marea sa putere, umple răspântiile, adunările bărbaților, marea cea adâncă și limanurile mării. Toți ne bucurăm de Jupiter și toți avem nevoie de el. Suntem urmașii lui; cu un semn prielnic dreapta lui ne însemnează dinainte calea și mână poporul la trudele sale, ca el să se îngrijească de viață: când pământul este mai potrivit pentru sapă sau pentru bou ne dă de știre, și în care anotimp se cuvine fie a semăna, fie a stropi cu apă răsadurile răsădite. El însuși a fixat luminile pe marea boltă a lumii, fiecare la rândul ei, și, prevăzător pentru anul întreg, ne-a dat stelele, ca să ne dea de știre la ce ceas fiecare lucru e potrivit a se face, ca toate să se nască după o lege statornică. Așadar același este cel dintâi îmblânzit, și același cel din urmă. Mare Tată, mare spor pentru muritori, urmași mai vechi, și mai presus de toate, dulci Muze, fiți-mi cu toții urați de bine deopotrivă, și, în vreme ce cânt stelele, de îngăduie dreptul și legea cea sfântă, depănați-mi un lung cântec.

Urșii (Arcti). Toate celelalte trupuri cerești lunecă cu mișcare grăbită, purtate împreună cu cerul, nopți și zile deopotrivă: dar axa stă neclintită și nu-și schimbă niciodată locul; ea ține pământul cumpănit într-un echilibru egal, și împrejurul ei se învârte cerul într-un mare vârtej. Punctul cel mai de margine la fiecare dintre cele două țâțâni se cheamă pol; dintre aceștia doi unul nu se vede, celălalt, spre Boreas, se întinde până la hotarele de sus ale Oceanului. Pe acesta îl cuprind Urșii, vestiți sub numele de Car, pe care ai noștri obișnuiesc a-i numi cei Șapte Boi de jug. Capul unuia privește spinarea înflăcărată a celuilalt, iar sfera ce se rotește îi mână pe rând, plecați înainte peste însăși spinările lor. Din Creta, dacă se cade a crede, au venit la cetățuile strălucitoare ale cerului, lăsându-și căminul. Jupiter a vrut astfel, el pe care, în vreme ce se juca prunc între ierburile bine mirositoare, l-au așezat în plăcuta peșteră a lui Dicte, lângă muntele idaic, și l-au hrănit un an întreg, în vreme ce Coribanții dicteeni îl amăgeau pe Saturn. Dintre aceștia doi unul se cheamă la greci Cynosura; celălalt se zice a fi Helice, care le arată aheilor pe mare încotro trebuie întoarsă corabia; dar fenicienii, ei după Helice își încredințează noaptea călăuza în larg. Totuși cea dintâi strălucește mai limpede, însemnată cu stele mai luminoase, și se vede larg și îndată de la începutul nopții. Cea de-a doua e mică; dar pentru corăbieri e folos în ea: căci ea se învârte în lăuntrul ei pe cerc scurt și grăbit, și arată semnele cele mai sigure corăbierilor sidonieni.

Balaurul (Draco). Între aceștia, ca un râu cu undă vijelioasă, se târăște dedesubt cumplitul Balaur, și, răsucindu-se în sus, își alcătuiește din trup colacii încovoiați, pe care îi ating câinii vârtejului arctic, ei înșiși neatinși de undă. Dar Helice e cuprinsă de șirul cozii lui celei din urmă; acolo unde e îndoitura colacului, se află capul Ursei cynosuriene: totuși ea îl atinge cu picioarele, de la creștet până în coastă. Aici Șarpele se întoarce iarăși pe drumul său îndărăt. Lui nu doar o singură stea îi strălucește, împodobindu-i capul; ci tâmplele îi sunt însemnate cu o îndoită lucire, și din ochii lui sălbatici ard două lumini înfierbântate, și bărbia îi lucește de o singură stea răzlumitoare; cu capul plecat și răsfrânt pe gâtul cel rotund, ai zice că își ațintește privirea pe coada Ursei celei mai mari. Părțile din dreapta ale cozii stau în fața capătelor capului. Aici își coboară capul nițel și se ascunde deodată, acolo unde răsăritul și apusul se amestecă într-un singur loc.

Cel îngenuncheat (Engonasin / Hercule). Aproape de tot, ca chipul ostenit al unui om îndurerat, se rotește o arătare: cine este, nimeni nu ți-ar putea spune cu siguranță, nici de care trudă e istovit; totuși îl numesc Engonasin, fiindcă e purtat sprijinit pe genunchi. El se întinde cu amândouă mâinile spre părți potrivnice, și se desface deasupra umerilor cu brațele întinse, și peste fața Șarpelui, ce suflă foc din nările-i scobite, își pune urma tălpii drepte.

Cununa (Corona). Aici e așezată acea Cunună, cu lucire nespusă. Pe aceasta a adus-o Bacchus în cer, ca mărturie a iubirii sale pentru Ariadna, acolo unde se cască spinarea Celui îngenuncheat. Lângă umerii lui se află cununa. Aproape de capul Purtătorului de șarpe,

Purtătorul de șarpe (Ophiuchus). pe care grecii îl numesc cu numele limpede de Ofiuhos, se află capul Celui îngenuncheat; și de la creștetul cel mai de sus al Celui îngenuncheat vei cunoaște cu cea mai mare ușurință stelele strălucitoare ale celuilalt. Deasupra îndoiților lui umeri pare a fi prinsă o stea sclipitoare, de o asemenea înfățișare și o asemenea strălucire încât lucește precum luna când răsfrânge lumina deplină. Nu e deopotrivă vânjoșenia în mâinile lui gemene, deși nici lor nu le lipsește strălucirea, nici nu e a lor mărimea cea mai mică; totuși lucirea le e subțire, cu lumina răspândită împrejur. Cu îndoita apăsare a palmelor sale ține Șarpele, și el însuși rămâne legat de acesta cu tot trupul; căci Șarpele încinge mijlocul bărbatului sub piept. El însă, sprijinindu-se cu greutate, își pune pașii, și cu picioarele apasă ochii și pieptul Scorpionului. Apăsată de dreapta lui se ridică Cununa; dar pe partea stângă cununile minoice ating vârful obrazului său.

Cleștii (Chelae). Sub colacul lui vei căuta Cleștii, cu trupul lor uriaș, care totuși, pe măsura mărimii lor, aruncă nu mare lucire.

Păzitorul Ursului (Arctophylax / Bootes). Pe Helice însăși o urmează unul de chip nu nepotrivit cu un păstor, Păzitorul Ursului, numit de obște Bootes, fiindcă mână înaintea sa Ursul, ca și cum ar fi prins de oiște. Limpede e acesta, și sub inima lui pare a fi fixată o stea sclipind de raze, cu numele limpede de Arcturus.

Fecioara (Virgo). Aici, sub picioarele lui Bootes, se ivește, așezată pentru ea însăși, Fecioara, ținând spicul cel strălucit, cu trupul răzlumitor. Fie că tatăl ei este Astraeus, care se zice a fi totodată tată al constelațiilor și al stelelor, fie oricare altul, să fie ea binevoitoare: așa se povestește îndeobște legenda. Astraea a locuit odinioară pe pământ, după ce lăsase cerul, și nu a disprețuit adunările oamenilor de odinioară, nici nu s-a ferit a cerceta întâlnirile femeilor; scutită de moarte, s-a așezat amestecată în neamul muritor, bucurându-se de numele Dreptății; și bătrânilor adunați, fie în piața cea mare, fie pe ulița larg deschisă, le dicta sârguincioasă popoarelor legile cetățenești. Nu era încă nicio ceartă rea, nici dezbinarea cunoscută, nici răzvrătirea sălbatică nu turbase gloata schimbătoare, nici strâmtorile crude nu fuseseră apăsate de chile cutezătoare; ci, brăzdând pământul cu plugul tras de boi, preferau să trăiască mulțumiți cu un trai sărac, Zeița îndestulându-i pe cei drepți cu toate din cornul ei plin. Aceasta a rămas, cât a rămas neamul de aur pe sfintele pământuri. Dar nu s-a bucurat prea mult de metalul argintului; ci, cu moravurile schimbate, mai înainte i s-a schimbat și voia, și rareori și-a unit puterea cu neamul cel mai rău. Singură cobora din munții răgușiți și mergea către noapte, neamăgind pe nimeni cu vorbe duioase. Dar îndată ce ajungea la marile cetăți ale oamenilor, le răzbuna nelegiuirile cu vorbe înfricoșătoare:,,Nu mă mai socotesc de acum vrednică să mă arăt văzută, o, sămânță ticăloasă, acum a doua viță a celei dintâi vițe, care vei avea nepoți tot mai ticăloși, iarăși și iarăși. Atunci războaie sălbatice vor amenința neamul oamenilor, și măceluri nelegiuite vor sta gata, și pedeapsa va urma vina ca însoțitoarea ei”. Astfel grăi, și lăsă popoarele care încă își țineau fețele ațintite spre ea, și se îndreptă spre munți și spre cărările neumblate ale pădurilor. Această vârstă a părăsit viața și și-a lăsat urmașii. Atunci, într-adevăr, s-a ivit deodată neamul de fier, și a îndrăznit cel dintâi să făurească sabia cea aducătoare de moarte, și să guste cu mâna juncul biruit și îmblânzit. Atunci Zeița, urând neamul muritor, a zburat în înălțimi, și s-a așezat în împărăția lui Jupiter, într-o parte a cerului; hărăzindu-i-se un loc strălucit, unde Fecioara, într-o noapte senină, lucește vizibilă, vecină cu Bootes. Deasupra ei se rotesc îndoiții ei umeri, iar aripa

Vestitorul culesului (Praevindemiator / Protrygeter). spre dreapta, numită cu numele grecesc de Protrygeter, o stea sclipitoare, de o asemenea înfățișare și o asemenea strălucire ca aceea care se rotește sub coada Ursului celui uriaș. Aceea într-adevăr arde; dar și această Fecioară are mai multe stele arzătoare, pe care le vei putea afla cu puțină trudă. Căci chiar în fața picioarelor ei, însemnată cu o mare lucire, lucește o stea; apoi cea dintâi urcă la umeri, cealaltă la coapse. A treia își întinde lumina sub coadă, la genunchiul însuși. Dar celelalte lucesc răzlețe ici și colo, fără nume.

Gemenii (Gemini). Iar pe Gemeni, urmașii, îi vei vedea sub capul Ursului: așezat sub mijlocul lor e Racul, și la picioarele lor e ținut marele Leu, scuturând din trupul său flacăra tremurătoare. Aici își desfășoară cărarea lui Phoebus arșițele cele mai înalte: atunci nu se ivesc niciun spic peste ogoarele plugărite; și chiar la începutul soarelui prin azurul cerului, la această mișcare a celui ce strălucește, vânturile etesiene se năpustesc asupra apelor adâncului, îngrămădite, și suflă cu o lungă răbufnire. Atunci să nu-mi placă vâsla, de care are nevoie pluta sărăcăcioasă, ci o corabie destul de încăpătoare, și potrivită vântului cu cârmă dreaptă.

Vizitiul (Erichthonius / Auriga). Dacă dorești să cunoști Vizitiul și stelele Vizitiului, și de a ajuns vreun zvon despre Capră la urechile tale, și totodată despre Iezi, ale căror două lumini oamenii le văd adesea azvârlite în mijlocul mării mâniate, unde leșuri sunt aruncate încolo și-ncoace: vei afla Vizitiul, uriaș; cu tot trupul e purtat, ascuns sub partea stângă a Gemenilor. În fața capului lui veghează cumplita Helice. Iar Capra cea limpede îi ține umărul stâng: ea se crede că odinioară și-a dat ugerul spre alăptare Tunătorului încă mic; pe ea slujitorii lui Jupiter au numit-o capra oleniană. Iar aceasta e înzestrată cu un semn mare și strălucit. În fața ei Iezii aruncă muritorilor un foc mărunt, în mâinile Vizitiului; și, păstrând urmele lui, se proptește Taurul cel purtător de coarne, sprijinit pe trupul său vânjos, pe care l-ai putea cunoaște printr-o socoteală nu grea.

Taurul (Taurus). Căci pe el îl împodobesc stele care n-au nevoie de niciun semn luat dinafară, care îi închipuie capul cel viu de o parte și de alta, risipindu-și luminile vestite peste toată fruntea. Aceste stele grecii obișnuiesc a le numi Hyadele. Dar piciorul drept al Vizitiului și cornul stâng al Taurului sclipesc cu un singur foc, și amândouă sunt purtate deopotrivă. Iar boul, cu Vizitiul mergând înainte, caută Oceanul cel larg, deși se ridică totodată din undele liniștite ale mării.

Cefeu (Cepheus). Mai departe, casa cea străveche a lui Cefeu, fiul lui Iasus, e cunoscută prin nenorocirile sale, casă pe care Jupiter, ziditorul neamului, a așezat-o deodată printre stelele cele vestite. Căci el însuși se întoarce lângă spinarea Ursului cynosurian, fiul lui Iasus, întinzându-și brațele cu palmele desfăcute; și de la coada cea din urmă a Ursului o cumpănă desparte fiecare picior, cât e depărtat un picior de celălalt.

Casiopeea (Cassiepeia). Iar dacă ți-ai muta nițel ochii de la cingătoarea lui Cefeu, întorși spre cetele dintâi ale crudului Balaur, aici va fi Casiopeea, pe care n-ai putea-o vedea la lună plină, ștearsă în înfățișarea stelelor ei. Căci stelele ei nu sunt dese, nici constelații unite nu alcătuiesc din focuri felurite un foc deosebit: ci precum zăvorul, pus în zăbrea pe o ușă cu două canaturi, închide bine porțile întărite cu o piedică, tot astfel și aceste stele, așezate fiecare pentru ea însăși, îi închipuie acest chip; și ea însăși e desfăcută cu brațele întinse, întocmai ca cea care plânge soarta nedreaptă a unei fiice.

Andromeda (Andromeda). Căci aproape de tot de ea, cu trup strălucit, se rotește Andromeda, fugind îndurerată de privirea mamei sale: a o căuta noaptea nu cere nicio trudă neliniștită; atât de limpede îi e capul, cu atât de mare stea ard amândoi umerii, și vârfurile picioarelor, și veșmintele ce-i curg. Și ea își întinde brațele spre părți felurite, și, precum mai înainte, așa și acum, pe marea boltă a lumii, lanțurile nu-i ușurează palmele istovite de greutatea cea apăsătoare.

Calul (Equus / Pegas). Lângă ea acel Cal, scuturându-și coama cu lucire sclipitoare, atinge cu burta creștetul capului ei, și o singură stea, unind, ține cele două chipuri cu o lumină comună, dorind să înnoade din stele un nod veșnic. Dar coasta și grebănul armăsarului le zugrăvesc trei stele, care stau depărtate una de alta la egală distanță, de o lucire nespusă, cărora nu le e asemenea nici capul cel înalt, nici gâtul cel lung; dar cea din urmă a fălcii arzânde, o stea, nu se dă în lucire mai prejos decât aceste alte patru, ea însăși răzlumind în mijlocul stelelor strălucitoare. Nu e aici, într-adevăr, un patruped, ci până la jumătatea burții armăsarul cel nobil își arată chipul vrednic de cinstire, vizibil. Vestea e că el odinioară, lângă culmile cele mai de sus ale Heliconului, ne-a dăruit băutura Hippocrene. Atunci nu fusese încă udată verdeața muntelui aonian de undă rodnică; de îndată ce copita mânzului nobil a izbit pământul, deodată a țâșnit un izvor uriaș, de unde cei dintâi păstori l-au numit izvorul cailor. Acel izvor, picurând din stânci, îți udă ogoarele, țară thespiană; dar Calul, pentru un dar atât de mare, împodobește lăcașurile luminoase ale cerului celui mare.

Berbecul (Aries). Apoi se prinde Berbecul, cu coarnele-i răsucite. El, într-adevăr, mânat veșnic pe lungile sale orbite, nu aleargă mai molcom decât semnul Ursului cynosurian, totuși vlăguit și șters, ca și cum luna i-ar toci tăișul flăcării, se rotește lângă cingătoarea Andromedei. De aproape, sub ea, l-ai putea cunoaște după acest sprijin: căci el bate partea de mijloc a cerului, ca mai înainte Cleștii, și pieptul, unde se zărește Orion.

Triunghiul (Deltoton). Și aproape de tot vei vedea un semn mic, sub pieptul cel limpede al Andromedei, pe care grecii obișnuiesc a-l numi Deltoton, fiindcă figura lucește cu aceeași formă ca litera lor. La acesta stă afară fiecare latură, trasă cu lungime deopotrivă; dar nu și a treia parte a laturii; căci e mai mică decât celelalte, totuși lucește vestită, cu stele așezate dese și de departe.

Peștii (Pisces). Cu puțin mai jos e Berbecul, și mai aplecat spre vântul de miazăzi; și încă mai vârtos decât el, Peștii, dintre care unul lunecă nițel înainte, și e atins mai mult de aripile cumplit răsunătoare ale Aquilonului. Și din cozile lor, ca niște lanțuri de bronz, multă vreme întoarse fiecare pentru sine, se târăsc prin lumini, și în cele din urmă se prind împreună, laolaltă, de o singură stea, pe care cei Vechi obișnuiau a o numi Nodul Ceresc.

Perseu (Perseus). Dacă, de la umărul stâng al Andromedei, vei merge mai departe a căuta, vei putea cunoaște Peștele așezat deasupra ei; ivit din picioarele ei, îl vei vedea pe Perseu, fiul preaînaltului Jupiter, picioare pe care Perseu le ține la umerii săi, cu trupul proptit țeapăn, când răbufnirile bat din ținutul cel mai de sus al Aquilonului. El își întinde dreapta spre lăcașul Casiopeei, și picioarele desfăcute, legate cu potrivitele lor sandale înaripate, ca și cum, plin de praf, lunecând deodată în sus din pământ, se poartă pe sine ca un drumeț spre cer, sub bolta cea mare.

Pleiadele (Vergiliae). Iar lângă genunchiul stâng, așezate de toate părțile, vei vedea micile Pleiade cu lumina lor subțire. Acestea sunt numite de obște, după datina veche, șapte stele, dar într-adevăr se zăresc șase, mici de pretutindeni. Dar nu se cuvine a crede că una a pierit; ci în zadar, fără cumpăt, de către gloată, fără niciun temei, sunt numite șapte, precum au statornicit poeții cei vechi, care le fac pe toate vrednice de un nume veșnic prin veacuri: Alcyone, și Merope, Celaeno, și Taygete, Electra, și Sterope, și împreună cu ele preasfânta Maia. Acestea lucesc slab, lunecând cu o lumină mică: totuși mare e numele semnului, și vestit se cheamă, fiindcă și face vădit începutul verii, și apoi, deschizând răsăriturile anotimpului de iarnă, îi îndeamnă pe muritori să încredințeze pământurilor semințele.

Lira (Lyra). Apoi se vede Lira, ușor așezată și boltită; pe care Mercur, se zice, a făurit-o odinioară cu mâinile sale mici în leagăn, și a așezat-o pe un lăcaș înalt; care, lunecând în jos, s-a așezat la genunchiul stâng al Celui îngenuncheat, și s-a prins între genunchiul îndoit al Celui îngenuncheat și capul Păsării.

Lebăda (Cycnus). Căci acolo e Pasărea cea înaripată, care zboară sub acoperișul larg al cerului, și, lunecând, taie văzduhul cu cele două aripi ale sale. O parte a ei e întunecată și lipsită de lumină; cealaltă arde cu lumini nici mici, nici limpezi, ci aruncă o lumină potrivită, scuturând-o din trupul său. Cu aripa-i dreaptă se silește să lovească palma dreaptă a lui Cefeu; și iată, deja s-a plecat povârnit copita iute a Calului celui puternic, lângă aripa trupului său înaripat.

Calul, Capricornul și Vărsătorul (Equus). Iar acel Cal însuși, lunecând, e ținut de amândoi Peștii; gâtul îi e mângâiat în partea dreaptă de Vărsător. Mai târziu cercetează puterea Calului apusurile pământului decât rece Capricornul, suflând ger aspru din trupul său vânjos, marele Capricorn purtător de păr aspru pe orbita sa; pe care, după ce Titan l-a îmbrăcat în lumină neîntreruptă, își îndoaie și-și răsucește carul în anotimpul de iarnă. Ferește-te a căuta să te încredințezi mării în luna aceasta: căci nu cu lungime mare va luneca drumul cel zilnic; nu se va rostogoli iute în scurta-i alergare noaptea de iarnă; zorii cei umezi nu se vor arăta mai degrabă la văicărelile voastre, vestitoarele soarelui celui limpede. Iar Austrul va izbi adâncul cu puteri vânjoase; atunci trupul despicat va fi scuturat de ger tremurător. Și totuși anii lunecă acum prin tot anotimpul, și nu se dau în lături de niciunul dintre semne, nici nu se feresc de răbufniri, nici nu se tem de valurile cărunte cu murmurul lor amenințător. Iar corăbierii, asemenea lișițelor și cufundarului ce înoată, azvârlindu-și privirile neliniștite peste toată marea, caută în zadar țărmurile care nicăieri nu li se supun, în vreme ce o scândură subțire îi desparte de negrul Orcus.

Săgetătorul (Sagittipotens / Sagittarius). Și chiar în luna ce stă deasupra, când corabia și marea sunt cutreierate, când Săgetătorul susține globul soarelui, să nu socotești că primejdii cu mult mai ușoare amenință, și cu grijă trage-ți pupa la mal înaintea negrului întuneric. Căci deja de aproape, pentru scurtă vreme, e lumina la îndemână. Acest semn, venind, îl vor putea cunoaște dinainte corăbierii: căci, când noaptea e gata să cadă, va fi îngăduit a vedea cum Scorpionul, arătându-se, se ridică sus, trăgând după sine, cu puterea trupului său, Arcul cel încovoiat. Dar Scorpionul nu merge cu mult înainte; totuși iese cel dintâi din unde. Acum vei vedea deasupra că e capul Ursului celui mai mic, și se întoarce mai drept spre orbita cea mai de sus. Atunci Orion își îngroapă deja tot trupul aproape la sfârșitul nopții, și Cefeu se ascunde adânc până la coapse, izgonit de mână în umbre.

Săgeata (Sagitta). Aici, lipsită de arcaș, zace strălucind o singură Săgeată, lângă care se rotește Pasărea cu pana-i lucitoare; și e plecată nițel mai mult spre adierile Aquilonului.

Vulturul (Aquila). Iar lângă ea se poartă Vulturul cu trupul arzând, mângâind cu aripile-i tremurătoare văzduhul purtător de foc, nu cu trup prea uriaș, dar un semn pe care, jalnic pentru cei mâhniți, îl arată corăbierilor, tulburând mările.

Delfinul (Delphinus). Apoi, lângă coarnele marelui Capricorn, zace încovoiat Delfinul, luminat cu nu prea multă strălucire; afară de cele patru stele așezate în fruntea sa, pe care un singur răstimp le desparte câte două: cealaltă parte a lui, lată, se târăște cu o lumină subțire. Acele lumini ce strălucesc din gura-i sclipitoare sunt așezate printre părțile reci dinspre Aquilon, și între văzduh și urmele soarelui celui vesel. Dar partea de jos a Delfinului pare revărsată între calea soarelui și răbufnirile vântului, acolo unde suflarea Austrului celui de sus răbufnește cu putere.

Orion (Orion). Apoi Orion, proptindu-se cu trupul său pieziș, ține părțile de jos ale Taurului celui cumplit. Cel care, privind în sus la cer într-o noapte senină, nu l-a văzut întins larg, nu prea poate, într-adevăr, nădăjdui să poată cunoaște celelalte semne.

Câinele (Canis / Sirius). Căci sub picioarele lui lucește cu lumină roșiatică acel Câine înfierbântat, răzlumind de lumina stelelor sale. Un pântec întunecat îl acoperă sub piept; nici, suflând flacără din tot trupul său turbat, nu răbufnește cu puternice vânturi focurile aducătoare de arșiță. Toată jăratecul, sclipind, e azvârlit muritorilor din gura lui: grecii îl numesc cu numele vestit de Sirius. Când acest Câine s-a înălțat, deopotrivă cu soarele, la culmile cerului, nu îngăduie pomilor, la adăpostul frunzelor lor, să-și țină în zadar roadele atârnând în nesiguranță. Căci pe acelea ale căror rădăcini pământul le-a îmbrățișat și le-a prins, pe acestea le mângâie Câinele, sporindu-le viața, cu flacără dătătoare de viață. Dar pe acelea ale căror rădăcini nu pot despica pământurile, le dezgolește ramurile de frunze și trunchiurile de scoarță. Îl simțim și când se întinde spre țărmurile de apus. Celelalte stele sunt prea slabe pentru a-i însemna mădularele.

Iepurele (Lepus). Lângă el, și sub picioarele celui pe care l-am numit mai înainte, Orion, zace Iepurele cel ușor de picior. El fuge, temându-se de loviturile înfricoșătoare ale botului ascuțit, tremurând: căci Câinele îi urmărește urmele cu fugă dușmănoasă, gonindu-l cu capul înainte, chiar acum răsărind nițel, neostoindu-și niciodată goana cu trupul său neobosit.

Corabia (Argo). Iar la coada Câinelui, târându-se, lunecă Argo, purtând înaintea sa pupa întoarsă, cu lumină: nu precum celelalte corăbii obișnuiesc a-și pune prorele înainte în larg, tăind cu botul pajiștile lui Neptun; ci, întoarsă îndărăt, se poartă pe sine prin locurile cerului. Întocmai ca atunci când încep a atinge limanurile cele sigure, corăbierii întorc corabia cu marea-i greutate, și trag spre țărmul dorit pupa întoarsă; astfel se poartă bătrâna Argo, întoarsă, peste văzduh; și de la proră până la catargul cel înalt e fără lumină, dar de la catarg până la pupă se vede cu o lumină limpede. Apoi cârma, strălucind cu lumină răspândită, atinge cele din urmă urme ale Câinelui celui limpede.

Monstrul mării (Pistrix / Cetus). Apoi, departe de tot și așezat în loc sigur, totuși cercetând să dea de Andromeda, Monstrul cel sălbatic stăruie, și o caută așezată mereu spre adierile vânjoase ale Aquilonului, în azur, mărginit în părțile Austrului.

Fluviul (Eridanus). Berbecul o acoperă, și Peștii cu trupul lor solzos, în vreme ce ea atinge cu trupul malurile fluviului celui strălucit. Căci vei vedea și Eridanul, așezat într-o parte a cerului, fluviul cel jalnic cu mari puteri, pe care surorile mâhnite ale lui Phaethon adesea l-au stropit cu lacrimile lor, cântându-i moartea cu glas îndurerat. Pe acest Șarpe îl vei putea zări sub talpa stângă a lui Orion; și vei vedea Lanțurile cele lungi, care țin Peștii, așezate în partea cozilor lor, amestecate cu fluviul, întorcându-se îndărăt spre spinarea Monstrului. Aici sunt legate de o singură stea, pe care o aruncă din sine șira spinării Monstrului, răzlumind cu lumină puternică. Apoi se văd multe stele mărunte, cu lumină subțire, revărsate și răzlețite între Monstru, și toate acele stele pe care le acoperă Iepurele, temându-se de mușcătura ascuțită, și cârma. Pentru acestea nici nume, nici chip statornic nu par cei Vechi a fi hotărât. Căci pe acelea pe care natura le-a șlefuit cu stele limpezi, și le-a zugrăvit, deosebindu-le chipurile cu lumină felurită, pe acestea le-a însemnat acel păzitor al astrelor cu socoteală, și a însemnat semnele cerești cu un nume adevărat. Dar pe acelea care sunt revărsate cu puțină lumină, stele de înfățișare asemănătoare și de lucire deopotrivă, nu a putut să ni le facă limpezi printr-o figură cunoscută.

Peștele austral (Piscis Australis). Apoi se rotește cel pe care obișnuiesc a-l numi Peștele austral mai jos decât Capricornul, către miazăzi, privind spre Monstru, prinzându-se departe de acei Pești.

Vărsătorul (Aquarius). Iar aproape vei vedea, toate lipsite de nume, între Monstru și Peștele pe care l-am numit al Austrului, stele răzlețite sub picioarele Vărsătorului celui răzlumitor. Lângă ele Vărsătorul varsă din dreapta sa fluviul cel întunecat, care lucește cu albeața slabă a stelelor sale. Totuși din cele multe lucesc larg două lumini: una se va zări sub picioarele cele mari ale Vărsătorului; cealaltă, lunecată din unda rece a izvorului, s-a prins sub coada cea purtătoare de spini a Monstrului; aceste stele subțiri sunt numite cu numele de Apele. Aici alte stele zboară împrejur, limpezi cu o lumină mică, și intră sub urmele dintâi ale picioarelor marelui Purtător de arc, și, întunecate, se dau în lături fără nume.

Altarul (Ara). Apoi vei vedea, lângă vârful Scorpionului celui strălucitor, Altarul, pe care suflarea Austrului îl mângâie cu răbufnirea sa, care scurtă vreme trece înot peste pragurile de sus: căci e așezat departe, în partea potrivnică lui Arcturus. Lui Arcturus i-a dat Jupiter spațiu mare sus; Altarului i-a așezat o orbită mică în partea de jos. Totuși această noapte, cercetând aceste locuri în alergarea-i veșnică, a dat corăbierilor semne pe care toți să le poată cunoaște, miluind soarta oamenilor, de pretutindeni de temut. Căci atunci când îl vei vedea strălucind, fără nori negri, Altarul așezat sub partea de mijloc a cerului, acoperit în partea de sus de un întuneric posomorât, atunci, ferindu-te de el, fugi de Austrul cu puterile-i vânjoase: de care, dacă, prevăzător, l-ai ocolit, după ce ai așezat cu grijă toate parâmele, vei luneca în siguranță prin valuri. Dar de cade un vânt greu cu răbufnire vârtoasă, va sfărâma catargele înalte cu lemnul său țeapăn, încât nimic nu va putea îmblânzi furtunile sălbatice, de nu va începe Altarul să gonească din partea Aquilonului norul cel întunecat, și să-l risipească cu adieri neașteptate.

Centaurul (Centaurus). Iar de va avea Centaurul umerii în mijlocul cerului, și el însuși va fi purtat învăluit într-un nor albăstrui, și va înveșmânta Altarul, întunecându-l, într-o umbră subțire, atunci, la apusul semnelor, e de temut puterea Favoniului. Iar acel Centaur, așezat pe un lăcaș înalt, acolo unde se poartă Scorpionul, lucind limpede, sub aceasta, purtându-și înainte partea sa bărbătească, se dă în lături, grăbindu-se a-și împinge părțile de cal sub Clești. Aici, întinzându-și dreapta, acolo unde e ținut patrupedul cel uriaș, căruia niciunul dintre greci nu i-a dat un nume sigur, o întinde, și, cumplit, se mișcă spre Altarul cel strălucit.

Hidra (Hydra). Aici se ridică Hidra din părțile de jos, cu lunecare năprasnică, șarpe cu trupul încovoiat. Întorcându-și capul și ochii spre spinarea Scorpionului, și, cu colac boltit, trecând pe sub părțile de jos ale Leului, atinge Centaurul, alunecoasă, cu coada-i netedă: și în mijlocul colacului ei răzlumește strălucitorul Crater: la capătul ei Corbul, sclipind cu trupul împănat, bate cu ciocul. Și aici, chiar sub Gemeni, înaintea Câinelui, e cel ce se cheamă cu numele grecesc de Procyon. Acestea sunt semnele pe care, veghind în vreme de noapte, și dorind să cunoști mișcarea veșnică a lumii, le vei vedea cutreierând cerul în alergarea-i legiuită. Căci cele cinci stele care obișnuiesc a luneca prin orbita celor de două ori șase Semne nu pot fi însemnate prin aceeași socoteală; fiindcă urmele pe care le fac în alergarea lor nu sunt purtate mereu, tocite, peste același spațiu. Astfel ele preferă să rătăcească, hoinare prin norii cerului, și să-și măsoare orbitele cu o mișcare felurită. Acestea fac marii ani ai vremii îndelungate, când se întorc la același semn sub acoperișul cerului: ale căror alergări întregi eu nu le pot acum desfășura. Dar pe acestea, care se rotesc mereu pe orbită statornică, fixe, le voi înfățișa, împreună cu marile cercuri, popoarelor.

Cercurile cerești. Patru cercuri, cutreierând bolta lumii cu lumină veșnică, sunt purtate, purtătoare de stele, ducându-și semnele, îmbrățișând pământul, sprijinite sub acoperișul cerului: din acestea vei învăța luminile cele fugare ale anilor, pe care va fi cu putință a le zări, deosebite prin semne dese. Apoi marile cercuri, late cu lumină mare, legate între ele și prinse cu noduri cerești, două le vei vedea așezate la egală distanță de alte două. Căci dacă tu, învățând să cunoști cerul în vreme de noapte, când nici norul posomorât n-a șters stelele, nici Luna n-a biruit stelele cu lumina-i deplină, ai văzut un mare Cerc alb târându-se limpede: acesta e însemnat, cel Lăptos, strălucind cu albeață nespusă. Acesta nu țese, întinzându-se, o orbită neîntreruptă. Patru altele sunt purtate, strălucind cu masă deopotrivă: dar se zice că întrece mult în întindere pe cele două de sus, și cutreieră larg adâncimile cerului. Dintre acestea unul se rotește atingând adierile Aquilonului, căutând chipul strălucit al Gemenilor; apoi, ținând în sine genunchiul cel arzând, poartă amândoi umerii Vizitiului. Pe acesta îl atinge Perseu cu pulpa stângă și umărul stâng. Iar e ținut în partea dreaptă a Andromedei; mâna ei privește spre Boreas, cotul ei spre Auster. Și Calul își pune amândouă picioarele pe el; și totodată Pasărea își pune capul, și, cu trupul plecat, spinarea. Purtătorul de șarpe se proptește în el cu umerii. Ea, dându-se înapoi, urmează Austrul, Fecioara, ferindu-se de el cu trupul. Iar tot acel spațiu îl va înveșmânta marele Leu, și Racul, lucind cu lumină limpede, în care, oprindu-se, soarele cel de vară își întoarce alergarea, deosebindu-și drumurile cu trupul la mijloc. Aici e cu totul despicat la mijloc: celălalt, sub învelișurile scobite ale carapacelor, are lumină înăuntru și pe dinafară: dar puterea înfricoșătoare a Leului celui sălbatic stăpânește orbita cu pieptul său vânjos și cu pântecul. De poți cunoaște acest cerc împărțit în opt părți, vei afla că în orbita de sus cinci se rotesc la egală distanță, și trei părți sunt lăsate, pe care, în vreme de noapte, le cercetează puterea cea de sub pământ. Unul se leagă de Rac dinspre adierile lui Boreas; celălalt se proptește, dimpotrivă, dinspre Austrii cei de sub pământ. Împărțind mijlocul, acesta taie dedesubt Capricornul, și picioarele Vărsătorului ce-și revarsă pârâul rece, și coada Monstrului celui albăstrui, și acel strălucitor Iepure; apoi picioarele Câinelui, și totodată ține larga Corabie argivă cu lumina-i limpede; și spinarea Centaurului, și poartă vârful Scorpionului: apoi stăpânește arcul țeapăn al Săgetătorului. Acest cerc, dându-se din adierile răsunătoare ale Aquilonului spre Auster, îl atinge cel din urmă roata arzătoare a Soarelui; de acolo, îndoit în anotimpul de iarnă, își recapătă lăcașurile de sus. Acestui cerc îi sunt hărăzite cinci părți ale nopții, trei se zic a fi ale luminii de sus. Între acestea două pare a ține partea de mijloc, atât de mare cât va fi cercul cel Lăptos lucitor: în care, toamna, și iarăși la lumina primăverii, soarele face spațiul zilei deopotrivă cu vremea nopții. Ținând acesta, Berbecul lucește slab cu tot trupul, și uriașul Taur se proptește cu genunchiul îndoit. Orion e purtat, atingându-l cu pieptul său limpede. Hidra îl ține cu colacul; Craterul și Corbul se prind de el, și puține stele ale Cleștilor: totodată sunt genunchii Purtătorului de șarpe, și Pasărea, vestitoarea înaripată a preaînaltului Jupiter, stăruie; lângă el Calul îl atinge cu capul și cu lumina gâtului. Pe acestea le susține axa, despărțite la egală distanță, trecând prin mijlocul lor de la creștetul cel mai de sus al cerului. Iar acel al patrulea Cerc, cu lumina-i limpede, ține la părțile sale de margine orbitele de margine, și e tăiat totodată de la mijloc, la partea-i de mijloc, și, pieziș, e purtat printre acestea, strălucind cu lumină: încât nimeni, căruia preaînvățata Pallas cu sfânta-i mână i-a dat ea însăși meșteșugul iscusit în temeiurile lucrului, n-ar putea să strunjească atât de dibaci orbitele răsucite, cât sunt ele îndoite pe cer prin puterea cea dumnezeiască, încingând pământul, împodobind bolta lumii cu lumină, ținând stelele sprijinite cu un creștet curmeziș. Aceste patru se rotesc toate cu aceeași mișcare. Dar numai unul singur ține veșnic deasupra pământurilor alergarea-i, împletit pieziș cu trei orbite, atât cât e despărțit Racul ca spațiu de Capricorn; iar sub pământuri spațiul trebuie negreșit să fie deopotrivă. Și câte raze aruncăm noi din lumina noastră, cu care atingem această boltită orbită a cerului, tot atâtea părți vor putea încăpea sub ea, ținând, la egală distanță, câte două semne cerești. Pe acesta grecii îl numesc Zodiac; iar latinii noștri îl vor numi, cu un nume adevărat, orbita purtătoare de semne: căci, rotindu-se, poartă cele de două ori șase semne arzânde. Aducător de arșiță e Racul, desfășurându-și stelele învăpăiate. Sub el se dă în lături, lucind, puterea cumplită a Leului, pe care o urmează Fecioara, arzând cu trup roșiatic, apoi Cleștii, azvârliți înainte cu lumină limpede; și urmează marea putere a Scorpionului, lucind. Apoi Săgetătorul ține în dreapta arcul cel încovoiat. După el Capricornul stăruie să meargă înainte cu botul. Apoi lucește pentru orbită umedul Vărsător la locul său. Apoi Peștii cei solzoși se joacă șerpuind; al căror însoțitor e Berbecul, lunecând cu lumină întunecată, și Taurul, cu genunchiul îndoit, cu trupul azvârlit înainte, și Gemenii, aruncând cu luminile lor foc limpede. Pe acestea le rotește Soarele, cutreierând cu lumină veșnică, împlinind anotimpurile anului în alergarea-i ce se întoarce. Cât din orbită, împlinit, e izgonit sub pământuri, tot atât din ea stă deschis deasupra pentru muritori. Șase semne se dau în lături mereu, lunecând în fiecare noapte, și tot atâtea semne strălucitoare le revede cerul. Acest spațiu, cutreierând, îl împlinește noaptea cu umbrele-i oarbe, spațiul care, lăsat deasupra pământurilor de la începutul nopții, e sprijinit de orbita purtătoare de semne și de rânduiala semnelor.

Răsăriturile și apusurile semnelor. Iar de dorești să cunoști alergarea sigură a Soarelui, vei veghea răsăriturile Semnelor în vreme de noapte; căci Titan cel ce răsare trage mereu cu sine un singur semn. Dar de un munte înalt, stând în calea semnelor, le va astupa, sau norii vor lua lumina cu întuneric orb, luând tu însuți semnele sigure de pe acoperișul cerului, vei putea cunoaște toate răsăriturile și apusurile. Care se ivesc deodată, vei vedea; care în aceeași vreme se năpustesc la apus în vreme de noapte, vei ști. Căci de îndată ce Racul s-a înălțat cu totul în lumina de sus, îndată se dă în lături, lunecând, Cununa; și cercetează locurile de jos, până la coada Peștelui. Cununa, însemnată cu stele, ține o jumătate deja deasupra, și din cealaltă parte e împinsă îndărăt: pe care totuși o urmează Peștele, nu cu totul tras spre umbre, ci, acoperit în partea-i de sus, se dă în lături: și Purtătorul de șarpe ascunde, de la genunchi până la umeri, marele Șarpe încovoiat, de la gâtul său vânjos. Acum, într-adevăr, Păzitorul Ursului e tăiat în parte neegală: căci mai scurt se vede din partea limpede a cerului; mai mare, izgonit, stăpânește umbrele de jos. Patru semne obișnuiește el, la apus, să le tragă cu sine în jos de pe orbita purtătoare de semne; apoi se dă în lături mai târziu, când s-a săturat de lumina de sus, scufundându-se cu trup limpede după miezul nopții. Pământul, rotindu-se, ascunde aceste semne întunecate. Iar din cealaltă parte, cu lumini limpezi, rătăcește Orion, strălucind la umeri și la pieptul cel lat, și ținând în dreapta Spada, nelipsită de lumină. Dar când puterea Leului s-a descoperit dinspre pământuri, se dau în lături, întunecate, toate cele pe care Racul le-a adus la răsăritul său strălucit; totodată e izgonită marea putere a Vulturului, și Cel îngenuncheat, scufundându-se cu trup îndoit, acum aproape izgonit din lumina de sus, se dă în lături: dar genunchiul stâng și talpa-i limpede le lasă sus. Atunci, în fața lui, răsare capul limpede al Hidrei, și Iepurele, și Procyon, care, înfierbântat, se poartă înaintea Câinelui; apoi se văd urmele dintâi ale Câinelui. Izgonind nu puține semne de pe cer, deodată răsare, arzând cu lumină limpede, Fecioara. Se dă în lături limpede Lira cylleniană, se cufundă în undă Delfinul, totodată e acoperită, izgonită, Săgeata, și Pasărea se dă îndărăt spre vârful cozii sale și partea dintâi a aripilor, și marele Fluviu lunecă totodată în jos. Aici Calul se șterge de la cap și de la gâtul cel lung. Mai departe răsare acum Șarpele cu trup limpede; și Hidra lucește pentru muritori până la Crater. Apoi Câinele își arată picioarele de dinapoi, și după aceea trage el însuși pupa cu lumină limpede. Urmează, lunecând prin luminile cerului, Corabia; ea își arată catargul de mijloc cu lemn răzlumitor; și iată, acum în sfârșit a ieșit Fecioara cu tot trupul. Iar când vin înainte Cleștii cu trup întunecat, se ivește totodată cu lumină bogată Bootes, pe al cărui trup întors e fixat Arcturus; și iată, acum lunecă înainte toată Argo, strălucind deasupra, și Hidra, fiindcă e ținută întinsă larg peste cer, nu e încă cu totul vădită; căci umbra îi acoperă coada. Iar Purtătorul de șarpe răzlumește iarăși cu lumină înnoită. Acum își ridică genunchiul drept și pulpa împodobită cu lumină acela ce e lipsit, cu numele de obște, Cel îngenuncheat, care atinge mereu hotarele Lirei arcadiene; pe care l-am văzut foarte adesea, în una și aceeași noapte, stins și răsărit, astfel încât, cutreierând, și-a îndoit mica-i orbită. El își ridică sus genunchiul și pulpa cu Cleștii: dar el însuși, cu capul în jos, e ținut în noaptea cea întunecată, în vreme ce Scorpionul și Săgetătorul cercetează luminile cerului. Căci Scorpionul își va desfășura mijlocul cu sine; iar Arcul, răsărind, se va sili să se ridice cu totul în cer. El, înălțat cu trei semne, lucește cu tot trupul: dar Cununa răsare din partea-i de mijloc, și coada Centaurului răzlumește cu albeața cea de margine. Aici Calul se ascunde acum cu totul în umbrele oarbe, pe lângă care Pasărea, strălucind cu pană roșiatică, zboară. Apune capul limpede al Andromedei, și sălbaticul Monstru lunecă, căutând îngrozitoarele-i ospețe, aducător de pieire. În fața lui, Cefeu nu încetează a-și întinde palmele: ea, până la șira spinării, scufundându-se, se ascunde în azur. Iar Cefeu își răsfrânge capul și umerii și palmele. Iar când puterea vârtoasă a Scorpionului s-a ivit, revărsată larg și zburând, ea lunecă în jos în pământuri; și Orion, lovit de spaimă, se ascunde împreună cu ea. Cu îngăduința ta, Fecioară, fie-mi dat a desluși pricina acestei spaime: vino la mine, te rog, îmblânzită, Diana. Aceasta e povestea oamenilor, acest zvon rătăcește prin pământuri; că Orion odinioară, se zice, a pus mână silnică pe Diana, rătăcind, nebun, pe colinele înalte, pe care le ține Chios, fixat în vârtejul egeean, Chios, ale cărui brațe vița cea verde le înveșmântă cu acoperământul ei. El, turbat, cu inima ieșită din minți, ucidea fiare sălbatice, dornic să împodobească ospețele strălucite ale lui Oenopion. Dar deodată insula, lovită de picioarele Dianei, s-a despicat, și, smulgând stâncile risipite, le-a izbit, și a luminat cu lumină peșterile oarbe: din care s-a ivit, cu trup uriaș, înaintea lui, dușmănosul Scorpion, purtându-și înainte vârful cel jalnic. Acesta l-a lovit pe vânătorul lacom în vânătoarea sa, cu o lovitură puternică, înfigându-i veninul aducător de moarte prin răni în vine: el, murind, a așternut pământul cu trupul său greu. De aceea, când Scorpionul se înalță cu luminile sale mari, Orion, fugind, își încredințează trupul pământurilor. Atunci, într-adevăr, fuge Andromeda, și Monstrul neptunian zace cu totul ascuns; se dă în lături, întors în trup, Cefeu, atingând cu mijlocul trupului său pământurile cele de margine. El își poate cufunda capul și părțile de sus; dar umbra de jos nu-i va înveșmânta niciodată coapsele: căci Urșii, cutreierând cu lumina lor, îi țin pulpele. Lunecă totodată, lăcrimoasă, căutându-și fiica, Casiopeea; și nu e izgonită din cer cu cinste, ci e purtată, atingând mai întâi cu creștetul întors în jos pământurile, apoi cu umerii, cu lăcașul răsturnat, e purtată. Această pedeapsă i-o pun blândele Nereide, cu care, se zice, a îndrăznit a se lua la întrecere în frumusețe. Ea apune plecată: dar cealaltă parte a Cununii a răsărit, și acum se desfășoară toată Hidra cu coada ei. Iar Centaurul își smulge capul și pe sine întreg din umbrele întunecate, lăsându-și acoperite urmele mici ale picioarelor din față: de îndată ce-și desfășoară luminile, el ține în dreapta fiara. Dar celelalte așteaptă răsăritul marelui Arc. Apoi lunecă înainte Purtătorul de șarpe, cu capul și cu mâinile: totodată Șarpele își ridică deja capul, și lumina cea mai de sus a trupului său îndoit. Aici răsare Cel îngenuncheat, întors în trup, cutreierându-și pântecul, picioarele, umerii, și totodată pieptul, și aruncându-și razele cu dreapta în lumină voioasă. Apoi, când Săgetătorul a început să cerceteze luminile de sus, se ivește capul Celui îngenuncheat, și totodată se înalță limpedea Liră, și Cefeu iese cu trupul său. Acel Câine înfierbântat se dă în lături cu tot trupul. Se ascunde Orion, apune și Iepurele, ascuns în umbră; luminile de jos ale Vizitiului cad în lunecarea lor. Apoi Capricornul, coborând, izgonește de pe creștetul cel înalt Vizitiul, și Capra ce stăruie, și micii Iezi totodată, și izgonește marea Corabie cu numele ei vechi. E copleșit Procyon. Cu lunecare înaripată se ivesc din pământuri păsările zburătoare. Se ivește limpedea Săgeată. Lăsându-și piciorul drept și laba, apune Perseu în locurile de jos; apoi, dându-se în lături, Argo e lăsată de la pupa sa. Iar după ce Vărsătorul a cercetat orbita de sus, și se ridică preasfântul lăcaș al Altarului austral; și Calul se ivește sus cu umărul și cu picioarele din față. Noaptea nu poate întuneca coada potrivnică a Centaurului, după ce a rostogolit-o în jos spre părțile de jos, nici capul lui, și umerii lați, și pieptul cel mare; și din Hidra, care e cea mai apropiată de gâtul lui, trage în jos colacul, și ascunde gura-i ce se înroșește. Dar celelalte stau multă vreme cu lumină răzlumitoare, nici nu se dau în lături de sus, cu jumătatea de fiară în fețele lor, înainte ca Peștii să se ridice cu trupul lor îndoit. Și Peștele se ridică din mare vecin cu Capricornul, în altă parte așteptând răsăritul semnului ce stăruie: astfel umerii Andromedei, și vestitele ei picioare cu palmele istovite se ridică la vremea împărțită a semnelor. De îndată ce Peștii vor răsări din undele netede, îți va fi dat să vezi părțile drepte ale Andromedei. Iar Berbecul, lăsând locurile de jos, le arată pământurilor pe cele stângi. Cam pe la acea vreme vei vedea Altarul ținând hotarele de apus ale mării, și pe Perseu până la umeri în partea de răsărit. E îndoielnic dacă Berbecul, întârziind, trage în sus pieptul lui Perseu, sau Taurul: cu Taurul cutreieră deopotrivă văzduhul. Dar nu aș crede că acestea încetează când răsare Taurul: căci aproape de ele lucesc stelele Vizitiului, pe care totuși Taurul nu-l mână cu totul în adierile limpezi ale luminii, ci el se împlinește chiar printre Gemeni, ci îndoiții Iezi, și Capra cu talpa stângă se ridică cu Boul: atunci Monstrul își ridică spinarea-i uriașă, și coada-i strălucitoare în bolta cerului. Apune și el, Bootes, acum în partea-i dintâi: patru semne abia îl îngroapă în adâncul cel larg, și statornic, în partea stângă a Ursului ce apune, se rostogolește în sus. Amândouă picioarele, până la îndoitul genunchi al Purtătorului de șarpe, dându-se în lături din cer, și lunecate sub apele uriașe, răsărind aiurea, vor putea arăta Gemenii. Acum Monstrul pare apropiat de nicio latură, totuși va trebui curând cercetat, când acum cetele dintâi ale Fluviului vor veni în mijlocul adâncului spre a fi zărite de corăbieri, care, așteptându-l, stau după marele semn al lui Orion: anume, ca drumul corăbiei și măsura nopții să se deschidă, asemenea semne cum au dat Zeii multe neamului oamenilor.

Prognostica (Semnele vremii). 1. Păzitorul turmei născute din capră, din vârtejul cel uriaș. (Priscian, 6) 2. După ce corăbiile au fost luate la bord, a căuta podoabele de pupă ce plutesc. (Priscian, 7) 3. Pe acela pe care nici furtuna nu-l va nimici, nici bătrânețea îndelungată nu-l va prăpădi, stingând podoabele limpezi ale cerului. (Priscian, 10) 4. Precum atunci când Luna, trecând, întunecă globul lui Hyperion, se sting razele, acoperite de întuneric orb. (Priscian, 10) 5. Iar Ieslea, care lucește cu o lumină subțire. (Priscian, 16) 6. Și pe deasupra vestește adesea dinainte vânturile ce vor veni, marea umflată, când deodată și din adâncuri se umflă, și stâncile cărunte ale sării, înspumate de undă albă ca zăpada, se întrec a-i da înapoi lui Neptun glasurile lor jalnice; sau când un vuiet des, ivit din creștetul înalt al unui munte, crește mai tare, adesea prin izbitura înapoi a stâncilor. Tot astfel lișița cenușie, fugind din vârtejul mării, vestește strigând că furtuni îngrozitoare sunt aproape, revărsând cântece nu mărunte din gușa-i tremurătoare. (Cicero, Despre divinație, I, 8) 7. Și voi vedeți semnele, voi, odraslele apei dulci, când, cu larmă, vă pregătiți a vă revărsa glasurile deșarte, și cu sunet fără rânduială stârniți izvoarele și bălțile. Adesea cântă și broasca cea verde un cântec preajalnic din piept, și în zori stăruie cucuveaua cu glasurile sale, cu glasurile stăruie, și aruncă din gură neîncetate văicăreli, de îndată ce Aurora trimite înapoi roua cea rece. Și uneori cioara cea întunecată, alergând de-a lungul țărmurilor, și-a cufundat capul și a primit valul pe ceafă. (Cicero, Despre divinație, I, 8, 9) 8. Și boii cu picioare moi, privind spre luminile cerului, au tras cu nările din văzduh seva purtătoare de umezeală. (Cicero, Despre divinație, I, 9) 9. Și deja mereu verdele și mereu împovăratul fistic, obișnuit a se îngreuna cu întreită rodire, revărsând de trei ori roada, arată cele trei vremuri ale aratului. (Cicero, Despre divinație, I, 9)